In primul rand, da, suntem animale...De ce? Pentru ca, odata scosi din contextul familiar, caldut, al obisnuintei, al comodului cotidian, ne aratam gramul(sau tona) de animal din noi. Incepem sa recurgem la reactia instinctuala, pentru ca numai ea corespunde ca rapiditate.
Acum,de ce suntem gresiti? Doamne, din atat de multe motive... Se presupune ca suntem cele mai inteligente creaturi care au facut caca pe planeta asta. Si totusi alegem sa ne prostim singuri. In loc sa ne bucuram de inteligenta noastra si sa o antrenam, si sa o folosim zilnic pentru a aduce fericire in noi si in cei din jur, ne aruncam orbeste in lacul bonom al lenei... In loc sa facem ceva, ne auto-adormim in fiecare clipa. De fapt ne sabotam.
De ce,in loc sa ne gandim la bine,preferam sa nu gandim? De ce, atunci cand ceva ne face fericiti, nu facem tot posibilul sa pastram, ci de-abia asteptam sa pierdem "ceva"-ul pentru a putea fi inca o dovada vie a zicalei ca "Nu apreciezi ceva cu adevarat ceva decat dupa ce ai pierdut acel ceva"...? De ce intotdeauna,in loc sa mentinem, preferam sa asteptam sa se strice, sa se darame tot,iremediabil, pentru ca mai apoi sa ne straduim cu lacrimi in ochi sa reparam ceea ce puteam foarte usor sa pastram? Parca am fi niste copii care dau cu jucaria de perete, si apoi plang langa al ei cadavru...
Si ce e cel mai trist e ca parca am fi sodomisti...cand ne e bine in intregime,parca asteptam sa vina momentul de boom, in care ceva sa intervina in perfectiunea asta si sa o strice...si mai hilar e ca uneori,daca nu vine suficient de repede, facem noi ceva, cu o nerabdare de scolari...
Incep sa cred ca mi-a fost frica de bine...ceva nu era ok...nu era ceea ce stiam...si s-a vazut animalul. Animalul care,speriat, a zis "Prea mult bine,BACK TO PAIN! ".
